De ce batem în lemn ca „să nu se întâmple"? Povestea unui obicei pe care aproape toți îl folosim
„N-am mai răcit de doi ani… bat în lemn."
„Până acum n-am avut nicio problemă cu mașina… să bat în lemn."
„Totul merge foarte bine… Doamne-ajută, bat în lemn."
Probabil ai spus și tu măcar o dată ceva asemănător. Uneori chiar cauți repede o masă, o ușă sau orice bucată de lemn din apropiere și o atingi sau bați ușor în ea.
Nu putem ști sigur dacă simplul gest schimbă cu adevărat ceea ce urmează să se întâmple și totuși… parcă nu vrem să riscăm.
Dar de ce tocmai lemnul?
Și mai ales: de unde vine teama aceea foarte familiară că, imediat ce spunem cu voce tare că lucrurile merg bine, am putea cumva să „stricăm" norocul?
Răspunsul este mai complicat decât pare.
Mai întâi, de ce simțim nevoia să „batem în lemn"?
Gestul apare de obicei într-un moment foarte specific: tocmai am spus ceva bun despre viitor.
Nu batem în lemn când spunem că afară plouă.
Batem în lemn când spunem:
„Copiii mei n-au fost niciodată grav bolnavi."
„N-am avut niciodată un accident."
„Afacerile merg foarte bine."
Cu alte cuvinte, exact atunci când simțim că am spus ceva ce soarta ar putea auzi.
Este vechea idee de a nu-ți provoca norocul.
În folclor, asemenea gesturi sunt numite uneori apotropaice: gesturi, simboluri sau obiecte menite să țină departe răul, ghinionul ori o influență nedorită.
Și aici începe partea interesantă.
Prima teorie: copacii erau considerați locuințe ale spiritelor
Cea mai răspândită explicație ne duce în lumea credințelor precreștine.
Copacii au avut un rol sacru în numeroase culturi. Anumite tradiții îi asociau cu divinități, spirite, protecție, fertilitate sau legătura dintre lumi.
De aici apare teoria conform căreia oamenii ar fi atins sau lovit trunchiul unui copac pentru a cere protecția spiritului care locuia în el.
Există chiar mai multe variante ale poveștii.
Într-una, bătaia „trezea" spiritul protector al copacului.
În alta, atingerea lemnului era un mod de a mulțumi pentru noroc.
Iar într-o versiune ceva mai întunecată, zgomotul ar fi împiedicat spiritele rele să audă că tocmai ne-am lăudat cu norocul nostru.
Sună perfect.
Poate chiar prea perfect.
Pentru că apare o problemă: nu avem o dovadă istorică clară care să lege direct aceste credințe antice despre copaci de gestul modern „bat în lemn". Folcloriștii avertizează că originea exactă a obiceiului rămâne necunoscută.
Așadar:
Copacii sacri au existat? Da.
Au existat credințe despre spirite și puteri asociate copacilor? Da.
Putem demonstra că oamenii de astăzi bat în masă pentru că druizii băteau cândva în stejari? Nu.
Și tocmai aici povestea devine mult mai interesantă.
A doua teorie: nu copacul, ci lemnul Crucii
O altă explicație apărută de-a lungul timpului este creștină.
Potrivit acesteia, atingerea lemnului ar face trimitere la lemnul Crucii lui Iisus, iar gestul ar fi devenit o formă simbolică de a cere protecție.
În Evul Mediu, relicve despre care se credea că provin din Crucea adevărată au circulat în lumea creștină, iar atingerea relicvelor era asociată cu devoțiunea și protecția.
Teoria pare plauzibilă.
Problema este aceeași: nu avem o linie documentară clară care să ne permită să spunem că expresia modernă s-a născut de aici. Este una dintre explicațiile tradiționale, nu un fapt istoric demonstrat.
Dar există și o a treia teorie.
Și aceasta este probabil cea mai surprinzătoare.
Dar dacă totul a început… de la un joc de copii?
Folcloristul britanic Steve Roud propune o origine mult mai recentă.
Un joc cunoscut sub diverse forme drept Tiggy Touchwood sau Tig Touch Wood era un fel de leapșa.
Regula importantă?
Când copilul urmărit atingea lemnul (un copac), o ușă sau un gard, nu mai putea fi prins.
Era, literalmente, în siguranță cât timp atingea lemnul.
Forme ale jocului sunt documentate în secolul al XIX-lea în Marea Britanie, iar Roud consideră că tocmai această asociere dintre „a atinge lemnul" și „a fi protejat" ar putea sta la originea acestui obicei modern.
Gândește-te puțin.
Poate că oamenii nu ating lemnul astăzi fiindcă strămoșii lor invocau spiritele copacilor acum două mii de ani.
Poate că o fac pentru că, la un moment dat, copiii alergau prin curți strigând echivalentul lui:
„Nu mă poți prinde. Am mâna pe lemn."
Iar ideea de „lemn = sunt în siguranță" a supraviețuit.
Nu știm sigur.
Dar există încă un indiciu care face teoria originilor foarte îndepărtate mai greu de demonstrat.
Expresia scrisă este surprinzător de recentă
Dacă obiceiul modern ar fi fost transmis în aceeași formă timp de mii de ani, ne-am putea aștepta să găsim referiri vechi la el.
Dar urmele scrise sunt mult mai recente.
Cercetările etimologice găsesc expresia britanică „touch wood" în acest sens abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, iar formula americană „knock on wood" apare la începutul secolului XX.
Asta nu demonstrează că nimeni nu făcea gestul înainte.
Oamenii practică lucruri mult timp înainte ca cineva să le noteze într-o carte.
Dar înseamnă că frumoasa poveste:
„Este un ritual celtic vechi de mii de ani"
ar trebui tratată mai degrabă ca o ipoteză decât ca un adevăr istoric.
Și atunci de ce tocmai lemnul?
Poate pentru că lemnul a avut, într-adevăr, o încărcătură simbolică enormă.
Copacul a însemnat viață, regenerare, rădăcini, continuitate și legătura dintre pământ și cer în nenumărate tradiții.
Poate pentru că atingerea lemnului însemna cândva protecție într-un simplu joc.
Poate pentru că mai multe tradiții s-au amestecat în timp.
Sau poate că încercăm să găsim o singură origine pentru un obicei care s-a format treptat.
Există însă un detaliu care ne arată că lemnul în sine nu este universal.
În Italia nu se atinge lemnul
Dacă un italian simte că tocmai și-a provocat norocul, tradiția spune altceva:
„Tocca ferro."
Adică:
„Atinge fierul."
În Turcia există o variantă în care persoana își trage ușor lobul urechii și bate de două ori în lemn.
Alte culturi au propriile formule și propriile gesturi pentru același lucru: să nu atragi ghinionul după ce ai spus ceva optimist.
Ceea ce sugerează că poate adevărata constantă nu este lemnul.
Este frica de a nu tenta soarta.
De ce continuă acest obicei să existe, chiar și azi?
Aici lucrurile devin și mai interesante.
Psihologii au studiat exact comportamentul de a bate în lemn.
Într-un studiu, participanții erau puși în situația de a face afirmații care „tentau soarta", de exemplu să spună că sigur nu vor avea un accident.
După asemenea afirmații, riscul unui eveniment negativ li se părea mai mare.
Alte experimente au arătat că anumite gesturi de „îndepărtare", inclusiv bătaia în lemn, pot diminua această senzație neplăcută că tocmai am provocat ghinionul.
Un alt studiu a observat și că astfel de gesturi și ritualuri populare tind să devină mai frecvente în condiții de stres și atunci când oamenii simt că au mai puțin control asupra situației.
Cu alte cuvinte, poate că atunci când batem în lemn nu încercăm doar să liniștim „soarta", ci și pe noi.
Și cine poate spune cu certitudine unde se termină efectul psihologic și unde începe altceva?
Este un gest mic prin care spunem:
„Am zis-o. Acum am făcut ceva ca să nu o cobesc."
Lemnul n-a fost niciodată singura „ancoră" pe care am ales-o
Dacă te uiți mai atent, „a bate în lemn" e doar unul dintre zecile de gesturi prin care oamenii au simțit nevoia să pună ceva fizic, concret, palpabil între ei și incertitudine.
Bunicile noastre agățau usturoi la geam. Alte culturi purtau un ochi albastru la gât ca să respingă privirea rea. Alții aprindeau tămâie în casă înainte de un eveniment important, sau țineau o piatră anume în buzunar înainte de un drum lung.
Toate au aceeași logică, oricât de diferite ar fi obiectele: un simbol la care te poți întoarce în momentul în care simți că ai nevoie de puțină liniște și de puțin curaj.
Nu contează dacă e o bucată de lemn, un cristal de turmalină neagră, un mănunchi de salvie sau o mică amuletă, mecanismul e același: dăm o formă fizică unei intenții, ca să nu rămână doar un gând vag care ne macină.
De aceea, dincolo de originea ei exactă pe care, așa cum am văzut, nimeni n-o poate demonstra cu certitudine, obiceiul de „a bate în lemn" spune ceva mai profund despre noi: avem nevoie de ritualuri mici, de gesturi și obiecte care ne ajută să ne simțim mai puțin singuri în fața incertitudinii.
Și atunci, de ce nu ți-ai alege propriul „lemn"?
Poate că nu vom ști niciodată cine a fost primul om care a atins o bucată de lemn după ce a spus ceva prea optimist.
Poate a vrut să cheme protecția unui spirit.
Poate s-a gândit la Cruce.
Poate era doar un copil care știa că, atâta timp cât ține mâna pe copac, nimeni nu îl poate prinde.
Dar după sute de ani, gestul încă funcționează într-un sens foarte simplu: ne face să simțim că am făcut ceva pentru a nu provoca soarta și că nu suntem complet neputincioși în fața ei.
Dacă vrei să-ți construiești propriul ritual de protecție și liniște, nu ești obligat să te oprești la lemn. Turmalina neagră e alegerea clasică pentru protecție energetică, tămâia rămâne unul dintre cele mai vechi gesturi de purificare a spațiului, iar o amuletă purtată zilnic poate deveni exact genul de ancoră fizică.
Și acum întrebarea importantă: